The adventure begins…

Se zice că fiecare carte citită este o călătorie. Suit în avion, alături de Cristina, pe drum către București, însă, aceasta este o călătorie adevavărată. O călătorie dintr-o lume, Statele Unite, într-o lume mult altfel, mult diferită, înapoi acasă…

Dar este oare Bucureștiul încă, pentru mine, acasă? Ori mă întorc ca un turist, într-un loc exotic, pe care nu-l mai știu, și care mă fascinează?

După douăzecișișapte de ani într-o altă lume, unde rămâne să fie până la urmă casa mea, cu adevărat, asta nici eu nu știu.

In Lexington, în casa galbenă cu acoperișul în formă de V, cărțile se înșiră pe rafturi pe mai multi pereți. Inginerie, artă, literatură. Se zice că ești ceea ce citești. Patru rafturi sunt cărți în limba română.

O parte din lumea mea veche am adus-o și colectat-o aici. Sunt biografii de români celebri, Caragiale, Slavici, Eminescu. Cărți de amintiri, Radu Rosetti, Nicolae Suțu (dacă îmi amintesc bine numele - ministru moldovean înainte de Mica Unire). Romanele lui Marin Preda. Nu demult am recitit Cel mai iubit dintre pământeni. Am fost readus, transportat în lumea mea veche, nu în trecutul meu, ci în trecutul personajului lui Preda, Victor Petrini, filozof, pușcăriaș, îndrăgostit, funcționar într-un birou obscur și irelevant din economia comunistă. Sau foarte relevant.

Am păstrat, deci, o parte din mine din lumea mea veche. Cum m-a format această experiență, peste care s-au așezat, și nu au înlocuit-o straturile de mai târziu?

Cine sunt, de fapt, eu? Un pion al unei lumi pierdute, agent secret pe care numai eu îl știu, cu plan de schimbat lumea? Sau un om regăsit, reașezat, și schimnbat de lumea nouă din jurul casei galbene cu acoperiș în formă de V?

Nu m-ă-nțelegi, cititorule, și nici nu ai cum. Nu m-ănțeleg nici eu. Tu, poate, poți. Eu sunt pierdut. Cu cât sap mai adânc, cu atât găsesc altceva.

Uite, și șuvoiul acesta de cuvinte care se așează pe pagină, nu știu de unde vine. Ritmul, cuvintele care îmi apar. Nu știu. Nu știu cum mi se înșiră.

Trăim din căutări, și căutăm întâlniri. Suntem animale sociale, asta știm. În anumite momente, nu întotdeauna, sub anume circumstanțe, ne întâlnim cu cine am fost. Acel vechi eu, așezat sub eul curent, peste care s-au înfășurat, în foi, experiențe și întâlniri care ne-au schimbat, chiar radical - ei bine, acel eu mai există încă, și poate el este marele controlor, conștient și conștincios al conștiinței.

O călătorie, nu spre centrul pământului, ca în Jules Verne, unde domnesc animale mitice, dar spre centrul lui Eu. Cine este el? Cine sunt eu?

*

Sunt, în orice caz, ce-aș fi, dar mă entuziasmez de lucruri noi așa de rapid, că nu am răgaz să le împărtășesc. Sau să le scriu.

*