Priveam fără de ţintă-n sus -
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cântece ciripitoare.

(George Coșbuc, Vara, 1882)

Mergând pe munte, drumeții de șase, șapte ore uneori, trupul obosește, picioarele merg mai departe, drumul s-a terminat, conduc acasă, încă două ore din New Hampshire. Seara, în întuneric, încerc să sumarizez ce a fost mai frumos în acea zi.

Atunci în vine în minte o imagine a muntelui pe care am umblat. Dar, dacă mă gândesc mai bine, imaginile mele sunt mai mult vederi de sus în jos, de pe vârf, mai degrabă decât de jos în sus, a muntelui, văzut de la bază.

Ceahlăul este poate văzut de George Coșbuc, aici, într-o poză, mai degrabă imaginat. Este muntele-simbol, un munte Fuji al românismului. Anul 1882 mai are patruzeci până la Marea Unire. Coșbuc, ardelean, face politică unionistă aici.