Când am fost admis la Liceul Mihai Viteazul, în 1984, la examenul de Treapta I-a am primit nota 10 la matematică, și 7 la limba română. Am intrat la clasa a 9-a J, cu profil de mecanică. Un grup de colegi veseli și primitori, mulți veniți de la școli din jurul cartierului în care se afla liceul - un număr semificativ venind din Colentina.

Puțini dintre foștii mei colegi de la Școala 19, de pe Strada Tudor Arghezi, au ales Mihai Viteazul. Prietenul meu cel mai bun din școală, Cătălin Rudolf, care era pasionat de show business, a intrat cu mine la 9J. Un alt coleg, Simion Câlția, interesat de pe atunci de istorie, a intrat la o altă clasă. Adina Dabu, care a făcut carieră mai târziu în științe economice, și Mihai Dumitrașcu, mai târziu doctor ginecolog la Spitalul Municipal, au mers la clasa 9C, la profil de matematică și fizică.

Nota mea mică de la limba română a fost pentru că am încercat să învăț pe dinafară comentariile literare la textele ce urmau să fie date la treaptă. Se vede că a fost o strategie neinspirată, și care nu m-a inspirat. Cum la gramatică am făcut perfect, probabil la partea de comentariu am luat aproape zero puncte.

Atenția mea era îndreptată însă spre matematică. Mergeam la olimpiade, mă pregăteam continuu. După școală, ore în șir făceam probleme din culegeri și de la Gazeta Matematică.

Era un pic ciudat ca un elev de la mecanică să fie așa de băgat pe matematică.

Profesoara Anca Stan avea clase de profil matematică-fizică. Mult mai târziu, mi-a povestit cum m-a întâlnit.

La treapta a 2-a, din fericire, nu se mai dădea Limba Română ca subiect, și eram pregătit relativ bine la cele două subiecte, matematică și fizică.

Însă, se pare că lucrarea mea la matematică, deși corectă, a avut o notă execrabilă. Dna Stan a descoperit-o, și fără să mă cunoască, s-a luptat să corecteze nota. S-a dus până la un inspector școlar pe București, să mărească nota.

Nu mi-a zis nimic, pe moment - dar m-am trezit cu note mari la Treapta a 2a, ceea ce mie mi s-a părut perfect normal, neștiind povestea din culise.

Și am aterizat în clasa dânsei, a 11a C.

Această schimbare de profil a fost, de fapt, precursorul multor schimbări de mai târziu. A fost preparatoare.

*

După ani de zile trăite pe alte meleaguri, în Statele Unite, într-o altă lume, gândidu-mă la persoanele pe care le-am întâlnit și care m-au influențat - pe care le-aș alege ca compas moral în orice direcție geografică m-aș îndrepta - Doamna Stan este persoana pe care aș lua-o ca model.

Este rar să întâlnești o persoană care transcende locul și istoria specifică pe care a trăit-o. Pe care, dacă ai transporta-o într-un alt loc și timp, ar funcționa la fel de bine, și ar crea în jurul ei aceeași aură, și comunitate de oameni care trăiesc aceleași speranțe și dorințe.

Care este secretul acestei existențe care pleacă dintr-o experiență personală, la urma urmei, și transcede locului și timpului ei?

Misterul este dificil de a fi facut explicit. Aș porni de la ideia întâlnirii.

Anca Stan avea talentul de a căuta, și de a descoperi persoane pe care le considera să aibă un anumit potențial. Apoi, de a le aduce împreună, și de a le crea contextul în care pot veni împreună.

Pentru că în jurul ei erau elevii săi, fiecare dintre ei reprezenta un potențial. Cine voia să vină, la casa ei de pe Strada Spătar Milescu, era întotdeauna bine primit.

Aflai din vorbă în vorbă, printre prieteni care merseseră pe Strada Spătar Milescu. Poate erai un pic intimidat. De ce ar fi un profesor al tău de liceu deschis să te primească la ea în curte?

Dar, mergeai. Și dacă simțeai că e ceva pentru tine, veneai din nou. Te conectai cu ceilalți care se gîseau și ei în vizită la Doamna Stan.

Chiar dacă recunosc această calitate a ei, de căutător, și de aducător-împreună, pentru mine personal, așa este ceva dificil de emulat - pentru că, mă gândesc, sunt mai concentrat pe problemele care mă preocupă. Poate, o dată, pentru că în viață ne schimbăm și învățăm lucruri noi, am să învăț și eu acest meșteșug.

Trebuie să fii o persoană foarte specială, cu un anumit profil de gândire, care nu se pune pe ea în față. Care își pune ambițiile în slujba grupului, fluid și mereu schibător, pe care îl aduce împreună.

Alt lucru care este un pic ciudat - cu toate că Dna Stan era un maestru în modul în care preda matematica, nu am vorbit niciodată despre matematică atunci când ne-am întâlnit.

Dna Stan avea tot felul de proiecte culturale nelegate de matematică. Ar fi putut să fi rămas, dacă ar fi dorit, la Facultatea de Matematică, unde fusese una dintre cele mai bune studente. Dar, nu a fost ceva ce și-a dorit ea.

În liceu, când am cunoscut-o, întâlnirile erau legate de planuri pentru viitor. Erau timpuri dificile, când nu puteai vorbi public de probleme care ne preocupau pe toți. Comunismul făcea dificil să spui deschis în public ce gândeai. Viața privată, pe de altă parte, oferea din plin această posibilitate. Prieteniile, legîturile de familie erau mai strânse, și mai sincere.

Pentru că îmi pierdusem mama, în clasa a 8-a, Anca Stan într-un fel i-a luat rolul mamei mele. Am fost adoptat, ajutat, și încurajat. Anca Stan a avut un rol imens în a-mi da curaj. Dacă ea, cu experiența ei, avea încredere în mine, asta era ceva enorm pe care să îmi construiesc propriul sens al meu despre mine.

Așa se face că în clasa a 11-a, am luat locul întâi la Olimpiada de Matematică pe țară, și am mers în acel an și în următorul la Olimpiade Balcanice și Internaționale.

Cu care ocazie, am întâlnit alți prieteni, și o altă lume.

*

Am vizitat-o pe Doamna Stan, în curtea de pe Strada Spătar Milescu, în fiecare an în care mă întorceam în țară. De fiecare dată, neschimbată, povestind despre prieteni și despre ultimele evenimente.

Nu am vorbit o singură dată de matematică la ea în curte. O interesau atâtea alte subiecte.

Într-un an, mi-a făcut cadou un jurnal al unchiului său, Ion Grosu, militar și ofițer de informații care luptase în ambele războaie mondiale. Anca Stan îngrijise manuscrisul, îl culesese și prefațase. Era mărturia unui participant la mari evenimente, cât și o poveste personală de familie.

Lucrase mai mulți ani la publicarea acestei cărți.

Într-o altă vizită, m-a dus să-mi arate muzee din București de care era îndrăgostită: Muzeul Medieval Minovici, un giuvaer pe care altfel nu l-aș fi știut. Muzeul Zambaccian. Și Muzeul Cotroceni, pe care, iar, l-aș fi ignorat.

Alt an, mi-a arătat o nouă carte, la care ținea foarte mult. Era corespondența între Veronica Micle și Mihai Eminescu.

Am citit împreună rânduri scrise de cei doi mari îndrăgostiți unul altuia:

“Mițicule, Mițule, Miluță te sărut și te sărut și te pup și te îmbrățișez și te doresc și iar te doresc și iar te sărut și acum te sărut de mii de ori.

Veronica care nu poate fi supărată multă vreme pe răutăciosul ei Eminescu”

Iar Eminescu scrie:

“Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu săruturi, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt.”

Avea o pasiune pentru viața veche a țării. Mi-a arătat materiale ei manuscrise pentru o istorie a Bucureștilor, și citatul de mai jos, care reflecta în ce mod gândise ea acest proiect:

“…Ceea ce este numai al unui oraș și nu al oricărui altuia, înfățișarea și viața lui dau sufletului nostru o formă interioară specifică și se constituie în LUME a lui.

Dar pentru ca un oraș să devină lume a ta și tipar pentru relația ta cu largul lumii este nevoie să fi trăit în el îndelung… să-i cunoști fiecare ungher și să știi cât mai bine întregul trecut… Și mai este nevoie să fi fost din când în când plecat de acasă. Să înțelegi ceva din viața și sufletul Atenei și al Romei, al Parisului și al Londrei. Și apoi să vii înapoi și să intri la loc în pătimirile propriei tale lumi care, ca lume, este la fel de mare ca oricare alta.

  • Petru Creția, Bucureștiul ca lume, Revista Arhitectura, 1990”