Mesajul a venit neașteptat, pe telefon. Radu m-a sunat să-mi spună: “Mama nu e bine. E la spital. Am putu s-o văd numai cu mari intervenții. I-am vorbit, mi s-a spus că nu poate auzi. Dar eu cred că a auzit.”

Vocea i se rupea.

“Mama ține foarte mult la tine. Te consideră fiul ei, și ar fi vrut să-ți spun, să te informez.”

“Dar tu, tu cum te simți?”, l-am întrebat. “Cu ce putem să vă ajutăm?”

“Rugați-vă pentru ea. Este tot ce puteți să faceți.”

Am deoparte, după ce am închis telefonul. Amintirile m-au înconjurat.

Imaginea ei, cum mi-o închipui acum, plăpândă, suferind, este în direct contrast cu cea a unei femei care a schimbat viața atâtor altora, dându-le încredere și un sens.

Unii dintre noi trăiesc pe o treaptă mai înaltă, și ating cu forța lor vie mulți alții. Cum o fac? Care e secretul lor, dacă un secret există?

Sunt întrebări de meditat, iar meditația este și ea o formă de rugăciune.

Te rogi. Îți deschizi gândurile către Creator. Te supui harul și grației lui, prezent, atent la fiecare nuanță.

Anca Stan a venit profesoară de matematică la Mihai Viteazul cândva prin anii ‘60. Fusese una din cele mai bune studente la Facultatea de Matematică. Nu și-a dorit să rămână la facultate, deși ar fi putut. Și-a zis că nu i se potrivește.

A dorit să fie într-o clasă de liceu, înconjurată de elevi.

Această alegere spune, de la încept, atât de mult despre Anca Stan.

Pe de o parte, ar fi fost munca de matematician, abstractă, dusă ascuns în colțul tău, perfectând tehnici și refăcând pașii altora de dinaintea ta. Obsedănd după o problemă care, încet încet, cu desfătare, se lasă descifrată.

Iar pe de altă parte, ar fi rolul de mentor, în clasă, între elevi - adulți în devenire - deschiși, curioși de lumea din jur, dorind să o-nțeleagă și să o schimbe.

Anii ‘60 nu erau un timp potrivit să fii profesor. Dar când n-a fost un timp dificil.

Tânăra profesoară primise repartizarea la Mihai Viteazul, un liceu competitiv, râvnit de mulți alții. Nu toți noii veniți erau gata să țină o clasâ în mână, și să mai și împartă cunoștiințe.

Neanunțat, directorul adjunct veni în clasa ei, să vadă el însuși. Și lecția a mers bine. Astfel a fost Anca Stan primită și sprijinită mai departe.

Acei ani avea niște cutume. Oamenii erau suspicioși de originea socială a altora, și despre etnia lor. Zvonuri porneau ușor, și se opreau greu.

Numele de fată al Ancăi era Grosu, originar de lângă Brașov. Fiincă era frumoasă, deșteaptă și cu mult suflet, unii au răspândit zvonul că ar fi evreică… E o poveste care mi-a împărtâșit-o mult, mult mai târziu. “Și ce dacă aș fi fost?”, mi-a spus, cu dezamăgire.

Acestea au fost încercârile ei de început. Dar a avut sprijinul altor colegi, profesori vechi și experimentați. Erau acolo în cancelarie mai mulți oameni de calitate, care au sprijinit-o, și au înclinat balanța.

Mult iubită a fost Anca Stan de elevi. Cu mare atenție și dragose i-a îndrumat, dar îndrumat nu este cuvântul potrivit. Pentru că Anca Stan lucra pe multe planuri, nu pe un singur drum.

Matematica, șirul de leme, propoziții și teoreme, nu sunt primele care îmi vin în gând de la orele ei.

Era atentă cu fiecare elev, gata să-l primească unde se găsea el. “Cei dintre voi care vor merge la medicină nu vor avea nevoie de toată Analiza asta Matematică”, spunea ea. “V-am cerut să știți bine ce am făcut în primii doi ani, dar acum trebuie să vă pregătiți pentru admitere la medicină”.

Mulți au ajus doctori din clasa noastră. Vreo trei, profesori unversitari, alți câțiva, ca mine, ingineri, alți fizicieni - dar cei mai mulți, doctori.

Lecțiile ei erau modele de claritate. Alegea materialul esențial, cu figura cea mai potrivită, și cu contraexemplele necesare. Erau lecții de maestru, interactive, astfel ca elevii să descopere, sau să pară că descoperă ei înșiși teoria.

S-a mai spus că Anca Stan era una dintre cele mai bune profesoare de matematică din țară. Și că studenții ei care mergeau la tot soiul de facultăți tehnice și politehnice știau deja tot materialul - pentru că fuseseră în clasa ei.

Iar materialul nu era ușor. Analiză matematică, cu demonstrații? Derivate și integrate, limite, vecinătăți, șiruri, convergență?… Nu se mai face analiza cu demonstrații, cum făceam noi, nici la colegiile mari. La MIT, nici studenții de doctorat nu știu demonstrațiile de la Analiză - decât doar dacă se specializează în domeniul respectiv.

Se întâlnea regulat cu vechii elevi, care unii veneau de pe meridiane îndepărtate să o viziteze. Prin rețeaua vastă de absolvenți, rugând când pe unul, când pe altul, știind cine era mai sufletist și mai cu dare de mână, a dotat sălile liceului cu panouri comemorative.

Era fascinată de personalitatea unui mare director al liceului, Ion Roman, care se luptase ani îndelungați să strângă fonduri pentru actuala clădire de pe Bdul Pache Protopopescu. Tot prin absolvenți, a aranjat ca două medalioane comemorative să fie amplasate la intrarea birourilor actualului director al liceului, și al directorului adjunct. Un medalion îl comemorează pe directorul Ion Roman, iar al doilea medalion îl comemorează pe directorul adjunct din timpul lui Ion Roman.

Dar să vorbesc un pic despre viața Ancăi Stan în afara liceului. Era foarte apropriată de mama sa, care a locuit cu ea, în casa lor de pe Strada Spătar Nicolae Milescu, până la sfârșit.

Iar despre tatăl ei, Anca Stan vorbea cu multă dragoste, arătând în jurul casei ce lucruri construise tatăl ei cu mâna lui.

A avut ea o relație cu totul specială cu părinții săi.

Dinspre tată, unchiul ei, Ion Grosu, luptase în ambele războaie mondiale. Anca Stan i-a colectat memoriile, păstrate în manuscris, le-a editat, și le-a publicat sub titlul “Memoriile unui Ofițer de Informații”, la Editura Militară.

Considera povestea lui Ion Grosu interesantă din perspectiva lui, ca militar de informații - antrenat să observe atitudini și tendințe sociale care nu sunt ușor vizibile cu ochiul liber.

Memoriile lui Ion Grosu spun multe lucruri văzute la prima mână despre istoria acestui neam. Una este să judeci al doilea război mondial privind înapoi, alta este să-l privești, cum l-a privit Ion Grosu, la fața locului - și să pună faptele, sincer, pe hârtie, așa cum l-au marcat, și cum a încercat să le influențeze în bine.

Generația celui de-al doilea război mondial este, poate, nu așa de bine înțeleasă de noi, cei care am venit în urmă, și care am beneficiat de sacrificiul lor. Deși acum, cu războiul din Ucraina, începem să înțelegem un pic mai direct ce a însemnat această luptă a generației vechi.

Anca Stan era foarte atentă la lumea trecută, la generațiile care se perindaseră înaintea noastră. Colecta materiale cu atenția unui istoric profesionist. Vizita locuri în personă, contacta specialiști, ținea notițe.

Privea trecutul cu același discernământ cu care îi privea pe elevii și pe colegii săi, căutând neostenit persoane și lucruri de valoare, care explică mai bine prezentul, și din care putem învăța ceva.

Există multe feluri de a face istoria. Uneori, se face ca o poveste formală. Alteori, ca o narație. Pentru Anca Stan, istoria era o formă de a întâlni, și de a face conexiuni.

Anca Stan are acest talent, de a găsi oameni, prezenți, trecuți, sau, în cazul elevilor ei, oameni în devenire… De a găsi, exact, filonul din persoana respectivă, și de a-l pune în evidență.

Când o vizitam în București, mă invita să merg la un nou muzeu cu ea, sau la o librărie Humanitas, sau la o conferință la Teatrul Național.

Cu ea am fost prima și singura dată la Muzeul de Artă Veche Apuseană Ing. Dumitru Minovici. Multe lucruri de admirat în mici muzee private răspândite prin București!

La îndemnul ei, am căutat Muzeul Zambaccian. În fiecare an, acum, mă întorc la acest muzeu, și mă gândesc la Anca Stan.

Cu ea am fost la Palatul Cotroceni, unde ne-a dus, din cameră în cameră, la fiecare exponat.

Avea o mare admirație pentru Regina Maria. Nu era o admirație goală, pentru celebritatea unui personaj regal.

Nu cunosc detalii despre cum a petrecut Anca Stan obsedantul deceniu al anilor ‘50. Era adolescentă într-un un timp când politica de stat șteargea orice urmă din trecutul secular. Referințele la Casa Regală erau sistematic șterse. Sute de mii de oameni erau în închisori sau deportați.

Acestea se petreceau cât Anca Stan era adolescentă. Fiecare familie era atinsă, sau direct, sau aveau cunoștințe care erau afectate.

Această dorință a ei să redescopere ceea ce fusese șters era o nevoie naturală, nu de a trăi în trecut, ci de a găsi o fundație pentru prezent.

Anul acesta, în vizită la ea acasă, în curte, sub bolta de viță de vie, mi-a arătat ultimul proiect al ei. A adunat materiale și poze, referințe și citate, cât pentru o istorie a Munteniei și a Bucureștilor.

Piesa de bază este o hartă a Calei Victoriei, care însă marchează nu ce este construit acum - palate deja vechi ca cel al Poștei, actualul Muzeu de Istorie Națională, sau, vis-a-vis, Casa Cec datând de la 1900 - ci hanurile și casele de familie peste care acese palate și clădiri mai moderne au fost construite.

Harta ei, minuțios făcută, în culori, cu orientarea fiecărei case, marcând curți și clădiri, cu numele familiilor subliniate, caligrafic - e munca unui spirit deschis, aplecat asupra istoriei unui oraș, și asupra mai multor lumi pierdute, construite, ca orașul, în straturi, unul peste altul. Așa cum și generațiile s-au succedat, una peste alta.

Pe unul din pamflete, Anca Stan a copiat următorul motto:

… Ceea ce este numai al unui oraș și nu al orcărui altuia, înfățișarea și viața lui dau sufletului nostru o formă interioară specifică și se constituie în LUME a lui.

Dar pentru ca un oraș să devină lume a ta și tipar penrtu relația ta cu largul lumii etse nevoie să fi trăit în el îndelung… să-i cunoști fiecare ungher și să-i știi cât mai bine întregul trecut… și mai este nevoie să fi fost din când în când plecat de acasă. Să ânțelegi ceva din viața și sufletul Atenei și al Romei, al Parisului și al Londrei. Și apoi să vii înapoi și să intri la loc în pătimirile propriei tale lumi care, ca lume, este tot atât de mare ca oricare alta - Petru Creția, “Bucureștii ca lume”, revista Arhitectura, 1990.

În 1990, Bucureștiul tocmai încheia o epocă de distrugeri de case vechi și biserici, și începea o nouă epocă de revaloriare a arhitecturii vechi, pe de o parte - și de alta, de dezvoltare haotică, fără un plan de urbanizare.

Câteva cuvinte despre viața personală a Ancăi Stan. Are doi băieți, Mihai și Radu, iar din partea lui Mihai, doi nepoți. Soțul ei, pilot militar, s-a prăpădit cu ani în urmă. Fratele ei, fugit de dictatura comunistă în Austria. Ca răzbunare asupra familiei, armata i-a interzis soțului Ancăi Stan să mai zboare misiuni militare. Aripi tăiate de regim ca pedeapsă colectivă pentru familie.

Un interes al ei era poezia. Găsise într-o librărie o carte de scrisori între Mihai Eminescu și Veronica Micle. Am petrecut o dimineață întreagă cu Anca Stan recitind aceste scrisori.

Era încântată de povestea de dragoste dintre Veronica Micle și Eminul său iubit, alintat după deosebite nume:

15 Martie 1880 (Iași)

Miguel Eminescu de Ipotești,

Sunt veselă, însă pe tine supărată; totuși te voi întreba, aceasta în scop de-a primi o scrisoare de la tine, cum ai vroi să mă fotografiez, carte-visite sau Cabinet Portrait?

(…) Nu știu de ce nu mi-ai răspuns la scrisoarea trecută? Știi că nu-ți mai scriu de-acuma de fel, dacă vei relua vechiul tău obicei acela de-a nu scrie decât când îți toarnă, am să-ți spun o răutate ori o lasă pe altă dată.

Miguel, te pup și te rog ca să-mi scrii. Nu aș voi însă o scrisoare ca cea din 10 Mart., pare că eu sunt cauza multor suferinți ale tale, în caz de-ar fi așa, sacrifică-mă te rog ca să nu mai fii trist și ursuz.

Și iar te sărut,

Veronica.

Eu am cunoscut-o pe Anca Stan în clasa a 11-a, și am făcut clasele ei pentru doi ani.

Circumstanțele aproprierii noastre le-am deslușit mult mai târziu. Eram pasionat de matematică din școală, începusem să merg duminicile la clase pregătitoare de olimpiade, și petreceam destul timp făcând probleme după probleme. Citeam manualele cu un an sau doi înainte, și tot rezolvam din Gazeta Matematică.

La Treapta 1a, la Mihai Viteazul, am avut nota 10 la matematică, și 7 la română. Ceea ce m-a aterizat, pentru doi ani, la profilul de Mecanică - nu la clasele avansate de Mate-Fizică predate de Anca Stan.

Însă la Treapta a 2a, am avansat pe merit, ziceam eu, cu multă pregătire, la mult doritul profil de Mate-Fizică. Unde am cunoscut-o pe Anca Stan.

Am devenit nu elevul ei preferat, pentru că toți erau. Dar ne-am apropriat. Anca Stan invita elevii săi în mod curent la ea acasă, unde multe se povesteau, și nu tocmai de matematică… Pentru elevi era un semn de intrare în lume, și de a cunoaște cei mai buni alți elevi, și profesori.

Așa s-a întâmplat că am devenit apropriați. De atunci, săptămână de săptămănă, când eram ân București, o vizitam, și aflam ultimele ei preocupări, sau ultimele prietenii pe care le făcea.

Fiecare lucru bun aduce alte lucruri bune. Cu suportul ei, și a celor din jurul meu, olimpiadele au mers în bine. Locul întâi pe țară, două olimpiade internaționale. Facultatea de Matematică, doctorat la MIT, apoi, inginer, mai nou de mașini self-driving.

Am aflat, de fapt, povestea adevărată a examenului meu de Treapta a 2a mult mai târziu. De fapt, primisem o notă foarte proastă. Aș fi rămas mai departe în profilul Mecanică. Poate că ce-a urmat n-ar fi urmat.

Însă Anca Stan a găsit lucrarea mea de treaptă, și a luat inițiativa, fără să mă cunoască. Este exact tipul de inițiativă pe care îl lua.

S-a dus cu lucrarea la comisie, s-a luptat, și a ajuns la Inspectorul pe Municipiu - care i-a dat dreptate, și a schimbat nota mea de la treaptă.

Când am vizitat-o în vara lui 2022, Anca Stan tocmai se întorcea de la o mare reuniune cu foști elevi. Erau o generație cu mult înaintea noastră, și o invitaseră la un restaurant.

Dar, la fel ca generația noastră, erau legați între ei de experiența din liceu, cu dorințele, cunoștiințele și privările de atunci.

Cănd noi eram în liceu, profesorii noștri erau mai tineri decât suntem noi acum. Timpul a trecut, și noi, elevii de atunci, vedem lumea cu perspectiva experienței și a vârstei pe care o aveau atunci dascălii noștri.

Fiecare-și trăiește viața lui. Experiența niciunului nu e aceeași.

Trăim în multe lumi. Pentru mine, este lumea vecinilor din Lexington, Massachusetts. Este lumea din Town Meeting - adunarea obștească a orașului, efectiv, un mic conges. Este serviciul nostru, unde lucrăm mulți ingineri americani, indieni-americani, chinezi-americani - toți preocupați cu proiectele de zi cu zi, mașini self-driving și inteligență artificială.

Mai este lumea prietenilor noștri români din America, cu care ne petrem zilele onomastice, sau facem excursii. A foștilor colegi de olimpiade, toți profesori universitari și cercetători, matematicieni de mare valoare.

Ne învârtim pe multe orbite.

Dar oamenii pe care-i întâlnim sunt toți, de fapt, la fel.

Anca Stan a fost, pentru mine și mulți alții, inspirație, reper, și un mister. Parafrazând-ul pe Horace Mann, apostolul școlilor publice din Massachusetts, aș zice:

Coiled up in her person, as in a spring, there is a vigor whose uncoiling may wheel the spheres.